Cum Gestionăm Furia în Parenting
Știți momentul acela când vă vine să luați foc, când simțiți că vă cuprinde o furie incontrolabilă și nu mai sunteți voi înșivă, când ultima picătură a atins maximul paharului și gata dă pe afară? Da, acel moment când parcă nu mai gândești clar, dar apoi simți o vină de neiertat și ai vrea sa dai timpul înapoi ca să îți poți controla reacțiile.
Bună, sunt Oana și sunt mămica unei minunate fetițe de 3 ani. Spun minunată pentru că doar e a mea și e clar că asta gândesc, dar în același timp este și încăpățânată, năzdrăvană, un argint viu cu idei incredibile în toate sensurile, o baterie care nu se termină niciodată, ce să mai.
Provocările Zilnice
Astăzi am avut una din acele zile în care am crezut că acest minunat copil face expre pentru a-mi pune mie răbdarea la încercare. Și da, știu, nu există așa ceva. Am citit destule cărți și articole de parenting care spun că, copilul nu îți pune ție răbdarea la încercare, dar doaaamneee, așa se simte uneori.
Sunt o mamă înțelegătoare, consider eu (normal că altcineva ar putea avea altă părere), încerc să aplic fel de fel de metode de parenting cu minunea mea, dar să fim serioși, eu nu cred că toți acești instructori sau toate aceste mămici perfecte nu au avut un moment de slăbiciune când efectiv ți-a venit să „îl trimiți de unde a venit”. Câtă răbdare să avem, totuși?
Ahhh, și mai e și fraza aia cu „copilul este oglinda părintelui” sau ceva de genul. Eii, păi eu abia acum mi-am dat seama cât de enervantă și imposibilă pot fi uneori. Acum o înțeleg pe mama un pic mai bine și cred că a făcut cu educația mea ce a crezut ea mai bine pe atunci, fiind eu copil al anilor ’90, dar deviez de la subiect.
Minunatul meu copil, minunea mea cum îi spun eu, uneori îmi atinge așa de bine butoanele minții încât nici eu nu știam că pot jongla așa. Și chit că încerc din răsputeri să o înțeleg, să îi identific nevoile, să o ascult, recunosc că uneori o las în tantrum-ul ei și mă ascund în baie ca să îmi calmez butoanele minții și să îmi dau reset. Ce vreau să spun e că nu sunt o mamă perfectă, și cred că, ca mine mai sunt multe, dar încerc din răsputeri să fiu ceea ce copilul meu are nevoie.
Dar iar deviez de la subiect. Bănuiesc că deja vă întrebați, dar totuși ce s-a întâmplat de s-a umplut paharul? Mâncarea, oameni buni, mâncarea s-a întâmplat. Da, știu e un subiect controversat, ba că nu trebuie să îți obligi minunea dacă nu vrea să mănânce, ba că să îi dai ce-i place, ba fă-i diversificat, ba să stați cu toții la masă că doar așa se învață să mănânce civilizat. Măi, mămicilor, le-am încercat pe toate. Recunosc, uneori chiar funcționează, dar uneori….
Găsind Echilibru
Ideea e că trece acum printr-o anumită perioada, probabil vreun alt puseu ceva, că orice i-aș face de mâncare răspunsul ei este „bleah”. Bun, am schimbat meniul, am lăsat-o să îi fie foame, am tăiat toate prostiuțele și ronțăielile, am făcut câte doua feluri de mâncare, poate poate ceva acceptă. Și încerc, încerc…apoi vine momentul refuzului, când efectiv o văd că se întoarce cu capul în spătarul scaunului, mai că se bagă acolo înăuntru. Zic, bine nu mai insist, o las în pace, apoi văd cum știe, simte, nu știu (ceva se întâmplă acolo) că las garda jos, și scoate capul din scaun cu un zâmbet triumfător.
Apoi, ce să mai zic, îmi pun un pahar de vin (că da, și mămicile mai beau seara un pahar cu vin), mă uit la ea și mă gândesc… Oare cât va supraviețui cu apa și pufuleți?
